Transformă-ți viața prin puterea Prezenței Nu există decât un singur fel de vindecare: aceea care vine din interior şi care presupune o transformare a conştiinţei. Un alt cuvânt pentru „vindecare” ar putea fi „intregire”. Presupune a deveni conştienţi de integralitatea Fiinţei noastre. De aceea cheile adevăratei vindecări sunt întotdeauna la noi înşine. Orice fel de altă vindecare este doar o îmbunătăţire temporară a sănătăţii, fizice, energetice, emoţionale sau psihice, căci rădăcinile oricărei alterări a acesteia se află în modul în care ne raportăm la tot ce există. Vindecarea, deci, este un proces spiritual şi presupune o evoluţie, o revelaţie despre Sine. O transformare profundă. Doctorul Richard Moss este un practician. Este un om care a trăit Revelaţia şi, de foarte mulţi ani deja, conduce grupuri de oameni, în întreaga lume, către trăirea vindecării interioare. Este unul dintre iluminaţii acestor timpuri esenţiale pentru Umanitate. Practica sa nu vine din cărţi, ci invers: cărţile sale sunt rezultatul trăirii directe a Revelaţiei. Calea sa este una a Prezenţei, a ieşirii din Ego, a conştientizării nivelurilor Conştiinţei. Este unul dintre marii Maeştrii ai epocii contemporane. Aceasta este una dintre cărţile esenţiale pentru toţi exploratorii conştiinţei, pe orice nivel s-ar afla. Face parte din bibliografia fundamentală a Călătoriei Inimii. Orice căutător al divinităţii interioare ar trebui să o aibă pe noptieră şi oricine a experientat vreodată o călătorie de conştiinţă extinsă va găsi în ea perspective care să aducă semnificaţii noi, propriilor experienţe. După Fluturele negru şi Mandala fiinţei, Elena Francisc şi subsemnatul Horia Ţurcanu suntem bucuroşi să aducem exploratorilor români ai conştiinţei această nouă carte excepţională a doctorului Richard Moss.
Horia Ţurcanu şi Elena Francisc

Un Maestru a spus: “Adevărul vă va face liberi”. Şi un altul: “Adevărul vine înaintea Iubirii”. Această carte este despre Adevăr, Libertate şi Iubire. Un triunghi magic şi transformator. Iubirea nu este posibilă fără Adevărul despre noi înşine şi despre celălalt, iar drumul de la Adevărla Iubire trece prin Libertate. Iubirea adevărată ne obligă să ne dezvăluim, să lăsăm toate măştile să cadă, tot ceea ce am crezut că suntem se prăbuşeşte, căci iubind fără limite nu vrem nimic între noi şi celălalt, rămânem vulnerabili şi goi de orice fel de mecanism de apărare, de orice identificare, personajele noastre interioare, vocile cu ajutorul cărora am învăţat să supravieţuim amuţesc, şi atunci când toate acestea s-au dizolvat, noi, rămânem noi, cei adevăraţi şi puri, faţă în faţă cu celălalt. Ego-ul a murit pentru ca Inima să se nască. Aceasta este puterea transformatoare şi vindecătoare a Iubirii conştiente. Iubind, dezvăluim Adevărul despre noi înşine. Iar Adevărul ne face liberi într-un fel care ne schimbă complet realitatea. Această carte depăşeşte cu mult cadrul psihologiei convenţionale de cuplu. Iubirea este de necuprins. Odată trăită, ea nu se poate opri la celălalt, ci devine o Cale, un mod de viată, de evoluţie, de transformare. Calea Iubirii Conştiente nu este doar despre relaţia cu celălalt, ci despre relaţia cu întregul univers. John Welwood a scris o capodoperă în vremurile în care era cu adevărat nevoie de ea. Pentru noi este una dintre cărţile fundamentale, una dintre acelea despre care credem că schimbă lumea.
Horia Ţurcanu şi Elena Francisc

În culturile şamanice, plantele sînt considerate „transformatori“. Ele iau energie dintr-un loc şi de o formă (soarele, solul, ploaia) şi o transformă în altceva: hrană. Cea mai importantă dintre formele de energie este lumina solară. Iată un fapt remarcabil în sine: plantele mănîncă lumină. La fel de remarcabil este ceea ce se întîmplă cînd ele termină masa. Secretă oxigen. Plantele, doar mîncînd, dobîndesc spectaculosul alchimic. Ele iau pămînt, foc, apă şi produc aer. Şi prin aceasta ne dau nouă viaţă. Cînd plantele mor, energia lor rămîne şi încă ne este folositoare. Planta — şi lumina din frunzele sale — pînă la urmă putrezeşte şi formează „combustibil fosil“, dîndu-ne energia ei solară. Oricînd ardem petrol sau cărbune, eliberăm energia ce a fost stocată în plante acum un milion de ani. Acelaşi lucru este valabil cînd mîncăm o plantă: completăm cercul, de la foc la foc, şi devenim şi noi consumatori de lumină solară. Plantele sînt energie, dar ele sînt şi inteligenţă. Jeremy Narby face un studiu al sensibilităţii plantelor în cartea sa, Intelligence in Nature, şi conchide că ele nu sînt de fapt prea diferite de noi: Acum ştiinţa ne arată că plantele, ca şi animalele şi oamenii, pot învăţa despre lumea din jurul lor şi pot folosi mecanisme celulare similare cu cele pe care ne bazăm noi. Plantele învaţă, îşi amintesc, iau decizii…Celulele plantelor transmit informaţii între ele folosind semnale, ca de exemplu ionii de calciu.Neuronii noştri fac la fel. Celulele plantelor au, de asemenea, propriile lor semnale, care tind să fie proteine mari şi complicate şi secvenţe ARN. Aceste molecule înoată în plantă, dînd informaţii de la celulă la celulă. Celulele individuale ale plantelor par a avea o capacitate de a cunoaşte…Cercetătorii confirmă acum ceea ce şamanii au spus de mult timp despre natura naturii.

În a douăzeci şi patra săptămînă de sarcină, Brooke a auzit deja vocea mamei ei, pe care o va recunoaşte după ce va veni pe lume. Ca nou‑născut, i se cîntă, i se vorbeşte şi este legănată. Înainte să poată imita mişcările gurii mamei atunci cînd aceasta vorbeşte sau cîntă, ea adună în creier dovezi despre ele. Înainte să aibă capacitatea de a repeta unele sunete, Brooke adună în cortex cunoştinţe despre cum să facă acest lucru. Procesate şi depozitate ca amintiri, ele îi vor asigura tot ce are nevoie pentru a trece în final de la a scoate sunete la vorbire. La început, puţine din celulele cerebrale din aria cortexului lui Brooke care va procesa în cele din urmă sunetele au o funcţie desemnată, deşi unele deţin amintiri ale sunetelor auzite înainte de naştere. Ca nou‑născut, Brooke începe să audă sunetele limbajului din jurul ei. Atenţia la sunete este facilitată de interesul ei intens faţă de chipurile persoanelor, pe care ajunge să le cunoască rapid, şi faţă de mişcările pe care le fac ele cînd vorbesc. Sunt recrutate grupuri de celule din cortexul ei care să reacţioneze la foneme, unităţile sonore mici ale limbajului care fac distincţia între cuvinte. Fiecare grup se activează la receptarea acelui sunet, a acelei experienţe. Experienţele înmagazinate ale acestor sunete duc la achiziţia silabelor şi a ritmului limbajului. După silabe urmează o serie de cuvinte şi apoi asocierea acestora cu înţelesul lor. Brooke are o serie de avantaje pe care adulţii le‑au pierdut. Acestora din urmă le poate fi destul de dificil să distingă diferenţele subtile între micile sunete distinctive care sunt unice într-un anumit limbaj, darămite să încerce să le repete. În mod extraordinar, la o lună, Brooke, la fel ca alţi bebeluşi de vîrsta ei, poate să perceapă aceste diferenţe – şi chiar în mai multe limbi. Dacă are contact cu mai multe limbi, ea se va concentra numai asupra acelora pe care le aude în mod obişnuit la 6‑10 luni. Bebeluşii şi copiii mici ca Brooke nu numai că aud, ci şi ascultă. Părinţii îi ajută adoptînd sunete melodioase, scurte şi un stil de vorbire cu tonalitate înaltă, „mămos“, folosit îndeobşte de părinţi pentru a se adresa copiilor. În timp ce bebeluşii ascultă, pulsul li se accelerează şi studiile arată că ei asociază cuvîntul cu un obiect mult mai rapid decît atunci cînd li se vorbeşte într‑o manieră normală.

Trăim vremuri în care graniţele obiectelor, entităţilor, conceptelor, abordărilor şi domeniilor, pe care până nu demult le percepeam drept separate în mod definitiv, devin tot mai fluide. Multiple şi creative conexiuni încep să capăte sens în locul perspectivelor unilaterale de odinioară. Identificările totale, „adevărurile absolute”, pretenţiile de obiectivitate îşi pierd puterea, lăsând loc unor sinteze mai ample şi infinit mai bogate şi mai fluide, care tind să reveleze filonul comun al tuturor domeniilor cunoaşterii şi dezvoltării umane. În acest sens, abordările occidentale şi orientale ale sufletului şi încercările de pătrundere în profunzimile fiinţei umane, respectiv psihologia şi meditaţia – perspective aparent greu conciliabile – descoperă moduri în care se pot susţine şi potenţa reciproc. Dacă psihologia este preocupată în principal de revelarea conţinuturilor ascunse ale subconştientului şi inconştientului, a emoţiilor şi fricilor refulate care, în lipsa unei înţelegeri şi integrări corespunzătoare, ne guvernează din umbră existenţa, meditaţia vizează pătrunderea unui spaţiu încă şi mai adânc şi mai intim al Fiinţei: Conştiinţa însăşi, Liniştea, Ecranul care permite tuturor experienţelor să se manifeste. Dincolo de tumultul nostru interior, de gândurile şi emoţiile în al căror joc ne lăsăm adesea furaţi, există un observator tăcut şi infinit, care dă naştere şi oferă spaţiu de manifestare tuturor acestora. Acel observator este Viaţa însăşi. Acel observator este Dumnezeul interior despre care vorbesc misticii şi cel mai intim Adevăr despre noi înşine pe care putem ajunge să îl cunoaştem vreo dată. Psihologia ne luminează, ne descurcă şi ne pune în ordine, până la un anumit punct, masca personalităţii, hăţişul identificărilor – “periferia” noastră, pentru a ne putea croi drum şi plonja, cu ajutorul meditaţiei, în însăşi Inima fiinţei noastre adevărate, infinite si nemuritoare. Aceasta este, în fapt, estenţa procesului transformator pe care îl parcurge omenirea în timpurile pe care le trăim.

Stiinta contemporana acrediteaza profetiile legate de sfarsitul lumii. Nu va fi, insa, un final de existenta, ci o uriasa schimbare de constiinta. Anul 2012, un punct critic al istoriei.

Ervin Laszlo este filosof si scriitor. Fost profesor de filosofie, stiinta sistemelor si futurologie la universitati celebre din SUA, Europa si Orientul Indepartat. A scris vreo 70 de carti al caror subiect este faptul ca traim intr-un univers in care suntem interconectati intre noi si conectati miraculos la toate elementele realitatii. A fost de doua ori nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace. Este fondatorul Consiliului Inteleptilor Lumii, care reuneste cei mai faimosi oameni de stiinta ai planetei, fondatorul Clubului de la Budapesta si al Grupului de Cercetare Generala a Evolutiei, membru al unei liste lungi de institutii academice si universitare din intreaga lume. Traieste in Toscana, pe un deal, intr-un sat minuscul, intr-o casa care, acum vreo 200 de ani, era o capela manastireasca. Parintii lui erau din Transilvania. De la Cluj.

Peter Russell este matematician, fizician (Cambridge University) şi expert în computere. Este fascinat de mintea omenească şi de misterele conştiinţei. Studiază de ani de zile psihologia experimentală, şi, cu mari maeştri indieni, meditaţia şi filosofiile orientale. A fost discipolul celebrului învăţător Maharishi Mahesh Yogi. Este membru al consiliilor ştiinţifice al mai multor universităţi celebre ale lumii, membru de onoare al Clubului de la Budapesta şi al Institutului de ştiinţe Noetice. A scris multe cărţi pe tema Conştiinţei şi a Universului, din perspectiva omului de ştiinţă care l-a descoperit pe Dumnezeu și care nu vede contradicţie în acest lucru. Este considerat unul dintre cei mai importanţi gânditori ai momentului iar conferințele sale din ultimii ani s-au axat în special pe analiza acestor timpuri istorice pentru omenire, pe care le trăim. Este un om de o deschidere extraordinară, iar zâmbetul şi abordările sale nu au nimic din rigiditatea tradițională a omului deştiinţă, ba dimpotrivă, emană căldura spiritualităţii.

Doctorul Stanislav Grof este unul dintre cei mai importanţi cercetatori ai Conştiinţei din secolul XX. Este fondatorul curentului transpersonal în psihologie şi acela care a reuşit să introducă spiritualitatea ca dimensiune fundamentală a psihicului omenesc, în lumea psihologiei academice. Este unul dintre pionierii studiilor privind forţa vindecatoare a stărilor de conştiinţă extinsă şi creatorul unei tehnici de accesare a acestor stări, numită Respiraţie Holotropică. Este profesor la Institutul de Studii Integrale din California, unde conduce catedra de Filosofie, cosmologie şi consţiintă. Este autorul a numeroase cărţi despre natura conştiinţei. Considerat un geniu în domeniul său, Stanislav Grof este un om de o blandeţe, o simplitate şi o generozitate extraordinare. Am avut ocazia de a petrece două zile împreună cu el, care au fost un regal de idei şi viziuni. Interviul de mai jos este o sinteză a nenumăratelor ore de discuţie din acele zile. – Sunteţi om de ştiinţă şi totuşi cărtile dvs. înfăţişează un univers de natură spirituală. Cum se vede „criza” prin care trece umanitatea din perspectiva psihologiei? Una dintre transformarile fundamentale prin care trecem este una de viziune. Ştiinţa tindea să se opună spiritualităţii, considerată ca fiind de ne-dovedit, pentru că se baza pe percepţia subiectivă. Or, subiectivitatea nu era luată în considerare, neputând fi măsurată. Aşa s-a întâmplat că experienţa spirituală, mistică, veche de când umanitatea, a fost exclusă din ecuaţie. Dar, între timp, ştiinţa începe să descopere că subiectivitatea creeaza universul, la propriu. Numai că pare târziu. Lumea pe care am creat-o are atributele ştiintei clasice, mecanice. Este o lume rece, calculată, dură, guvernată de „legi” înguste, în care oamenii sunt consideraţi corpuri într-un univers de corpuri şi drept urmare se simt singuri şi izolati. Am creat o lume din care orice principiu mai înalt – îl poţi numi Dumnezeu, de pildă – a fost exclus. Suntem deci singuri, iar consecinţa e frica. Compensăm frica în faţa unui Univers uriaş şi gol, prin consumul compulsiv, prin a avea, a face, şi creăm o lume care raspunde acestui mod de a privi lucrurile. Tratăm planeta aşa cum ne tratăm pe noi înşine şi pe ceilalţi: ca pe ceva care trebuie supus, învins, exploatat, controlat şi chiar ucis dacă e nevoie, pentru satisfacerea “nevoilor”. Criza prin care trece umanitatea este o criză interioară şi astfel psihologică şi spirituală, dar care a generat o criză exterioară atât de gravă, încât pune în pericol existenţa noastră ca specie.

Pe măsură ce ne întoarcem către noi, către acele întrebări fundamentale legate de cine suntem, un spaţiu fragil, ignorat până la uitare deplină, începe să pâlpâie cald în adâncurile noastre, chemând la reamintire: inima noastră. Am explorat tot ce era de explorat în afară, am căutat să disecăm tot ce se putea diseca, ne-am făcut hărţi şi ghiduri pentru orice iar când ne-am amintit de noi înşine am început să ne explorăm după acelaşi model, ca pe un dulap, desfăcând sertare, scoţând şi inventariind obiecte. Am transformat totul în unelte, le-am optimizat ca să ne poată servi cât mai bine, uitând esenţa celui căruia erau menite să servească. Iar pentru că raţiunea ne-a oferit, aşa cum ne-a promis, toate răspunsurile, mai puţin cele cu adevărat importanante, oamenilor începe să li se facă dor de viaţă. Viaţa, în curgerea ei e poate singurul „lucru” pe care, deşi am încercat, nu am reuşit să îl prindem sub lentila microscopului. Şi ce bine că este aşa! Vremurile pe care le trăim acum cheamă la onestitate. Suntem nevoiţi să admitem că ne-am înşelat cu privire la tot ceea ce contează cu adevărat. Descoperim că fundamentul pe care ne construiam judecăţile, lentila prin care ne-am învăţat să privim lumea, este opacă şi diformă. Viaţa nou trezită în conştiinţa noastră topeşte cu suflul ei cald totul în jur. Nimic din ceea ce consideram dur, de neclintit şi menit să ne susţină nu mai stă. Ne ducem la vale ca un râu de munte dar asta, deşi pare un coşmar, se întâmplă pentru că abia acum reîncepem să trăim cu adevărat. Ne amintim acum că viaţa este sălbatică şi fluidă iar pentru că am tot încercat să o închidem între baraje şi-a pierdut prospeţimea, a devenit putredă şi urât mirositoare.

Prima surpriza pe care mi-a oferit-o John Welwood au fost cartile sale. Mi se parusera extraordinare, pentru ca principalul sau mesaj, oricat ar parea de straniu pentru un psiholog american, era intoarcerea la suflet, la inima, la spiritualitate, ca solutie la nefericirea generalizata ce caracterizeaza societatile de consum. Astfel ca, intr-o buna zi, pe cand ma aflam la Paris si am aflat ca sustine o conferinta, am vrut sa vad despre ce e vorba. Tema era psihologie si spiritualitate. Asa l-am cunoscut pe John Welwood. Tinand cont de succesul pe care-l au cartile sale in America si in Europa (trei dintre ele au fost traduse si in Romania), de faima sa, ma asteptam sa intalnesc un personaj rigid, distant si politicos. In loc de toate acestea, am descoperit un om simplu, de o timiditate pe care abia si-o poate masca, de o caldura si o spontaneitate incredibile. A intrat in sala, inalt, slab, cu parul si barba albe, si a schitat o plecaciune timida. Publicul tacea. Si-a luat un scaun pe care l-a pus printre oameni si a inceput sa vorbeasca. A fost cea de-a doua mare supriza pe care mi-a oferit-o John Welwood. Nu avea nimic din aerul de profesor, de doctor in psihologie, de autor publicat pe cinci continente. Cu o modestie si o deschidere extraordinare, cu o caldura radianta care i-a molipsit in cele din urma pe toti auditorii, a vorbit liber despre iubire si despre inima, despre suflet si despre meditatie, despre lumea in care traim, despre fericire si nefericire. Vorbind, parea mai curand fragil decat sigur pe sine, parea vulnerabil si emotiv, apropiat si deschis, un om aflat el insusi in cautare, care impartaseste cu ceilalti propriile sale experiente. Am descoperit, in timpul conferintei, dar mai ales in discutiile pe care le-am avut ulterior ca, daca ar trebui sa poarte o eticheta, lui Welwood i s-ar potrivi cel mai mult aceea de cautator. Un om aflat in cautare, in primul rand de natura spirituala. Intrebarile carora Welwood incearca sa le raspunda sunt intrebari valabile pentru oamenii tuturor timpurilor, din toate societatile. Cine suntem cu adevarat? Cum facem sa fim mai putin nefericiti? Cum facem sa fim mai sanatosi? Mai putin insingurati? Si pentru ca Welwood vorbeste mereu despre inima si despre iubire ca despre esenta fiintei, mi-am spus ca toate acestea sunt la fel de valabile in Romania, ca oriunde in alta parte din lume. Si inainte de toate, in revista noastra, atat de preocupata de problemele sufletesti. Va propunem, deci, in exclusivitate, un dialog despre inima, cu unul din cei mai mari cunoscatori ai ei.

Istoria recenta a umanitatii este o istorie a crizelor de toate felurile: economice, sociale, politice, financiare, crize umanitare, crize care desemneaza de fapt situatii de razboi, crize ecologice care desemneaza de fapt distrugeri ireversibile ale vietii de pe planeta, crize ale petrolului, ale terorismului, ale ostaticilor, crize climatice si alte sute de feluri de crize. Exista o criza de supra-productie de alimente, sute de milioane de tone pe an, si simultan o criza a foamei: mai mult de o suta de milioane de oameni sunt sub pragul subzistentei. La fiecare 6 secunde cineva moare de foame in lume. Sase milioane de copii mor de foame pe an, in timp ce 155 de milioane sunt supraponderali. Cateva sute de miliardari detin mai multi bani decat trei miliarde de oameni mai putin norocosi. Jumatate din umanitate. Energia solara pe care o primeste pamantul timp de numai patruzeci de minute, daca ar fi folosita integral, ar acoperi necesarul de energie al planetei pentru un an intreg. Dar noi ne incapatanam sa stoarcem ultimele picaturi de petrol si carbune, care polueaza aerul si apa, cu costuri enorme si consecinte incalculabile. Zeci de specii de plante si animale dispar definitiv in fiecare zi, calota glaciara se topeste in ritm accelerat crescand nivelul oceanului planetar, milioane de hectare de padure dispar definitiv in fiecare an. In fiecare clipa, la nivelul intregii planete, se desfasoara sute de razboaie. Armele dezvoltate de tarile avansate sunt mai periculoase decat conflictele pe care incearca sa le previna. Au trecut 200 de ani de la revolutia industriala, cea care a declansat constructia lumii in care traim si oamenii nu sunt deloc mai fericiti decat inainte. Visul unei umanitati fericite pare a se fi transformat intr-un cosmar punctat de crize contradictorii. Cetatenii tarilor avansate se declara cei mai nefericiti.

L-am cunoscut acum vreo doi ani, la Moscova, la o conferinţă internaţională de psihologie transpersonală. Printre toţi psihologii, psihiatrii, practicanţii de diferite „tehnologii ale sacrului” cum le-ar numi Eliade, îl remarcai imediat, îmbrăcat în rasa lui călugărească, simplu la vorbă, disponibil şi blând. Apoi l-am auzit vorbind şi electrizând sute de oameni. Cuvintele sale, venind de undeva, din adâncuri, aveau o forţă şi o putere de sugestie extraordinare. Am recunoscut energia experienţei. Omul acesta nu vorbea din cărţi, nu împrăştia idei. Era unul dintre aceia care trăiau, în mod direct, Revelaţia. Starea de conştiinţă extinsă. Pentru omul acesta, în mod evident, spiritualitatea nu era un cuvânt găunos. Oamenii simţeau acest lucru, şi de ori de câte ori numele său apărea în program, sala era plină. Am remarcat apoi că era singura „faţă bisericească” de orientare creştină prezentă la conferinţă, deşi, teoretic, spiritualitatea trăită este esenţa psihologiei transpersonale iar interesul faţă de un asemenea eveniment, în care terapeuţi din toată lumea se adunau pentru a împărtăşi experienţe, ar fi putut să fie imens. Erau acolo şamani şi călugări budişti, reprezentanţi ai unor tradiţii de pe întreaga planetă, veniţi la întâlnirea cu singura ştiinţă ce explorează spiritualitatea umană prin experienţă. Dar nu şi creştini, în afara lui Brother David Rast. Cine este acest om a cărui privire blândă şi acărui voce ca un firişor de apă, reuşeşte să ridice în picioare sutele de oameni de ştiinţă veniţi la conferinţă? Ascultam ceea ce spunea şi nu ne venea să credem că atâta transparenţă, atâta lipsă de rigiditate, asemenea excepţională capacitate de a împărtăşi trăirea spirituală venea din partea unui reprezentant al bisericii catolice oficiale.

Dincolo de titlurile sale academice și de cei 50 de ani de cercetări a stărilor de conştiinţă extinsă, dincolo de statutul său de fondator al psihologiei transpersonale, Stanislav Grof este unul dintre acei oameni care au schimbat lumea. Iar a schimba lumea necesită nu numai clarviziune, dar şi curaj. Stanisav Grof a avut curajul să meargă împotriva curentului academic al timpului său și să afirme rezultatele cercetărilor sale asupra conştiinţei, contribuind astfel decisiv la ceea ce mai tarziu avea să se numească ”schimbarea de paradigmă”. Curentul dominant în studiul asupra psihicului omenesc acum 50 de ani era acela conform căruia conștiința nu era decât un fenomen colateral asociat activității creierului. Universul era văzut ca fiind în esența sa material, iar ființa omenească era privită de știință în mod mecanicist. Psihicul omenesc nu era decât rezultatul activității cerebrale, un accident fericit al ”materiei superior organizate”. Stanislav Grof a avut curajul de a merge pe carări nebătute și a introdus în psihologie teritorii considerate de știință, până la el, simple speculații mistice. Astfel el a contribuit decisiv la apropierea dintre știință și spiritualitate, la configurarea unei noi viziuni asupra psihicului omenesc dar și asupra naturii universului. Cercetările sale împreună cu descoperirile din fizica cuantică au deschis calea unei schimbări profunde de concepție asupra realității în care trăim dar mai ales asupra rolului pe care îl joacă psihicul în această realitate. Am avut bucuria şi onoarea de a-l cunoaște pe Stanislav Grof. Elena a studiat cu el la GTT (Grof Transpersonal Training) şi au rămas prieteni pe viaţă. Eu (Horia) l-am cunoscut acum doi ani şi am petrecut câteva zile împreună cu el, pe care nu le voi uita niciodată. Studiul conştiinţei este probabil unul dintre lucrurile care mă interesează cel mai mult în această viaţă, iar pentru mine, a-l asculta pe Stanislav Grof, a fost un privilegiu şi o uriaşă bucurie. O bună parte dintre înțelegerile profunde care mi-au schimbat viaţa i le datorez acestui om. Acest uriaş, la propriu şi la figurat, este unul dintre oamenii care au înţeles de la bun început că adevărata cunoaştere, fie ea chiar şi asupra psihicului omenesc, vine din experienţă, din experimentare. Nu ştim, cu adevărat, nimic înafara lucrurilor pe care le-am trăit. Stanislav Grof a fost acela care ne-a arătat, într-un fel sau altul, că ceea ce trăim în stările de conştiinţă extinsă este realitatea noastră interioară.

Sunt uimit. Maestrul poartă o pălărie maron din fetru moale și un pardesiu elegant care-i dă un aer retro. America anilor 30. N-are nimic din seriozitatea lugubră a oamenilor religioși așa cum îi cunosc eu, nimic din asprimea moralizatoare a preoților în spatele cărora pare să pândească o divinitate răzbunătoare ce poartă într-o mână o balanță a păcatelor și în cealaltă o sabie. Maestrul Dokusho Villalba este un călugăr zen, desigur, dar chiar și așa râsul său sănătos, de bărbat trecut prin multe, pare să n-aibă nimic de-a face cu ceea ce suntem noi obișnuiți să vedem într-un călugăr. Îmi place din prima clipă. În preajma lui se prăbușesc toate clișeele. O ţigară cu un maestru zen Ia să vedem, îmi spun în timp ce el face primele gesturi, ce știm despre el. Vasăzică acest spaniol născut în sud a studiat cu cel mai important maestru zen european, numit Thaisen Deshimaru, prin anii 70, apoi a plecat în Japonia unde, la fel, a fost discipolul unui alt mare maestru care i-a încredințat dharma. Adică l-a inițiat și i-a dat dreptul ca el însuși să facă inițieri. Apoi Dokusho Villaba s-a întors în Europa și a fondat cel mai important templu zen din Spania, Luz Serena, unde mii de oameni interesați de meditația și de filosofia zen vin să învețe cu el. Este scriitor, filosof și artist fotograf, îl interesează psihologia și politica, artele audiovizuale și politicile sociale și economia, face traduceri ale unor cărți clasice din chineză.. Ce mai, biografia oficială a acestui personaj așa cum poate fi ea găsită pe internet este impresionantă îmi spun, în timp ce el zâmbește cu gura până la urechi, își scoate pălăria borsalino și pardesiul și se așează într-o poziție comodă privindu-mă la rândul său. De ce vreau de fapt să fac acest interviu cu el? Mă ia prin surprindere. Pentru că am citit ultima lui carte despre zen în lumea modernă și pentru că acolo scria un lucru cu care am rezonat: nu există altă criză în această lume, decât o criză interioară a omului modern. Crizele sociale, politice, economice, ecologice și de oricare ar mai fi ele, nu sunt decât manifestări ale acestei crize fundamentale, interioare.

Prima dată când am urmărit Lucrarea (The Work), mi-am dat seama că sunt martor al unui lucru remarcabil. Am văzut o succesiune de oameni, tineri şi bătrâni, cu şi fără studii superioare, care învăţau să-şi pună sub semnul întrebării propriile gânduri, gândurile cele mai dureroase pe care le aveau. Cu ajutorul intuitiv şi plin de iubire al lui Byron Katie (toată lumea îi spune Katie), aceşti oameni descopereau calea nu doar către rezolvarea problemelor lor imediate, ci şi către o stare de spirit în care cele mai profunde întrebări îşi găseau răspuns. Am petrecut o bună parte a vieţii mele studiind şi traducând textele clasice ale marilor tradiţii spirituale şi am recunoscut ceva foarte similar întâmplându-se aici. Nucleul acestor tradiţii – în lucrări precum Cartea lui Iov, Tao Te Ching, Bhagavad Gita – îl constituie întrebările intense în legătură cu viaţa şi cu moartea şi înţelepciunea profundă şi plină de bucurie ce vine odată cu răspunsul. Acea înţelepciune, mi s-a părut mie, era locul în care se situa Katie şi direcţia în care se îndreptau aceşti oameni. Pe când îi urmăream din scaunul meu din mijlocul unei săli de conferinţe aglomerate, cinci bărbaţi şi femei, unul după altul, au învăţat ce este eliberarea chiar cu ajutorul gândurilor ce le provocau suferinţă – gânduri precum „Soţul meu m-a trădat” sau „Mama mea nu mă iubeşte suficient”. Punând pur şi simplu patru întrebări şi ascultând răspunsurile pe care le-au descoperit în ei, aceşti oameni şi-au deschis mintea către intuiţii profunde, vaste şi transformatoare. Am văzut un bărbat care ani de zile suferise din cauza furiei şi a resentimentelor faţă de tatăl lui alcoolic, luminându-se în faţa ochilor mei în doar patruzeci şi cinci de minute. Am văzut o femeie căreia aproape că-i fusese prea teamă să vorbească după ce aflase de răspândirea cancerului de care suferea încheind seminarul în lumina înţelegerii şi a acceptării. Trei dintre cei cinci nu mai parcurseseră Lucrarea înainte, şi totuşi acesta nu a părut să fie mai anevoios pentru ei decât pentru ceilalţi doi, şi nici descoperirile nu au fost mai puţin profunde. Cu toţii au început prin a-şi da seama de un adevăr atât de elementar, încât este, adesea, invizibil: faptul că (în cuvintele filozofului grec Epictet) „suntem tulburaţi nu de ceea ce ni se întâmplă, ci de gândurile noastre în legătură cu ceea ce ni se întâmplă”. Imediat ce au pătruns acest adevăr, întreaga lor perspectivă s-a schimbat.